Sindromul fetusului unic
(29.05.2013) De-a lungul timpului, odată cu evoluţia mijloacelor şi metodelor de investigaţie paraclinică, atenţia clinicienilor s-a îndreptat pe una din cele mai des întâlnite cauze ale inerţiei uterine primare, respectiv prezenţa unui singur fetus, supradimensionat, în uter, respectiv, aşa cum a fost denumit de către Jackson, 2004, “sindromul fetusului unic“, “single puppy syndrome”.
Autor: Asist. univ. Dr. Alexandru Viţălaru
www.vitalaru.ro
Această entitate a fost semnalată cu o incidenţă mai mare la rasele de talie mică, în special la Terieri, în cazul cărei rase de asemenea viabilitatea fetală este considerată a fi foarte scăzută.
Cele mai multe studii din domeniu indică faptul că vârsta este un factor de impact important, citând prezenţa acestei afecţiuni la femelele care depăşesc vârsta de 7 ani, la care se poate manifesta această afecţiune cu o rată de 1 la 182 de cazuri (Darvelid, Linde-Forsberg, 1994).
Figura 1 - © Asist. univ. Dr. Alexandru Viţălaru
Conform unui alt studiu “sindromul fetusului unic“ reprezintă 22,22% din inerţia uterină primară şi 2,13% din totalul distociilor la Terierii Scoţieni (Iepure, S., 2005).
Cauza cel mai des incriminată este dehiscenţa foliculară deficitară şi calitatea scăzută a ovocitelor la animalele cu vârsta de peste 7 ani, dar şi calitatea deficitară a materialului seminal (Johnston S.D., Root Kustritz M.V., Olson P.N.S., 2001b).
Deşi acestea sunt cauzele principale, factori de importantă crescută sunt de asemenea reprezentaţi de capacitatea uterină şi, probabil, pierderea sarcinilor în istoric şi resorbţia embrionilor. Histerectomia în a doua jumătate a sarcinii a arătat că 13% din resorbţii au fost prezente, în 98 de situri de implantare fetală (Robertson et al., 1979).
Într-un studiu de caz, Hajurka, J. şi colab., 2005, au arătat că din numărul total de 12 ovulaţii la o căţea (8 pe ovarul stâng şi 4 pe ovarul drept), s-a produs o fertilizare redusă şi doar un fetus s-a dezvoltat.
Incidenţa exactă a pierderilor embrionare sau fetale este dificil de stabilit în timpul gestaţiei la căţea. Proprietarii nu pot fi siguri că gestaţia s-a instalat, întrucât semnele exterioare de resorbţie sunt minime.
Cauzele pentru mortalitatea embrionară la câine sunt atât infecţioase cât şi neinfecţioase (Johnston et al., 2001b). O altă cauză a acestei afecţiuni este reprezentată de fătările multiple cu pontă numeroasă care produc leziuni la nivelul siturilor de implantare, ducând în final la nidaţie deficitară şi mortalităţi embrionare sau fetale (Hajurka, J. şi colab., 2005).
Figura 2 - © Asist. univ. Dr. Alexandru Viţălaru
Un număr redus de pui nu poate antrena descărcarea unei cantităţi suficiente de hormoni de la nivel hipofizar pentru a putea duce la finalizarea gestaţiei.
Se presupune că singurul pui existent nu reuşeşte să sintetizeze suficient ACTH şi cortizon pentru a declanşa procesul de fătare. Puiul se dezvoltă în mod excesiv, iar rezerva placentară de oxigen şi nutrienţi devine insuficientă şi acesta moare intruterin. Ulterior se poate mumifia sau macera şi devine emfizematos.
În inerţia uterină primară, determinată de sindromul fetusului unic, din punct de vedere clinic a fost observată lipsa hipertrofiei mamare sau o hipertrofie slabă şi nu apare tumefacţia labiilor vulvare. Aceste semne, la prima vedere, arătau că animalul nu se apropie de termenul fătării. (Iepure, S., 2005).
Diagnosticul se poate pune prin examen clinic, dublat adesea de examen ecografic şi examen radiologic.
Efectuarea ecografiei pune în evidenţă prezenţa gestaţiei, precum şi dezvoltarea unui fetus de dimensiuni mari în raport cu rasa şi cu vârsta gestaţiei. De cele mai multe ori, gestaţia se prelungeşte peste 70 de zile, astfel încât dimensiunile fetusului depăşesc mult pe cele ale conductului pelvin.
Figura 3 - © Asist. univ. Dr. Alexandru Viţălaru
Întrucât posibilitatea parturiţiei pelvine este eliminată din start, managementul acestei afecţiuni include urmărirea ecografică şi realizarea intervenţiei chirurgicale imediat după termenul general al gestaţiei la căţea, respectiv 9 săptămâni (63 zile).
Unii autori recomandă dozarea progesteronului (valorile de peste 2 ng/ml indică o gestaşie incompletă şi imposibilitatea realizării cezarienei pentru moment, Pamela A. Davol, 2000) şi monitorizarea fetală. Stresul fetal este evidenţiat prin scăderea frecvenţei cordului fetal sub 150 bpm.
La aceste valori cezariana este indicaţie de urgenţă. Monitorizarea fetală se face folosind ecografia transabdominală. Bătăile cordului fetal sunt numărate timp de 15 secunde, apoi rezultatul este înmulţit cu 4. Frecvenţa considerată sigură este mai mare de 150 bpm (în mod ideal aproape de 200 bpm), (Pamela A. Davol, 2000).
Dacă proprietarul nu se prezintă la timp la medic, prelungirea gestaţiei mult peste termen este un semn considerat patognomonic pentru această afecţiune. În general, la peste 70 de zile, produsul de concepţie moare şi este blocat la nivelul cervixului.
Uneori, produsul de concepţie se poate transforma şi prezenţa acestuia în uter poate duce la modificări parietale uterine, inclusiv la ruptură uterină. Această afecţiune se produce de cele mai multe ori la locul de implantare (Hajurka, J. şi colab., 2005).
Figura 4 - © Asist. univ. Dr. Alexandru Viţălaru
Având în vedere gravitatea afecţiunii, tratamentul constă în realizarea histerotomiei, în cazul în care fetusul este viu, şi uterul este integru. Dacă fetusul este mort sau dacă integritatea parietală a uterului a fost afectată, se recomandă realizarea ovariohisterectomiei şi antibioterapie postoperatorie.
În concluzie, deşi “sindromul fetusului unic“ este o afecţiune care apare destul de rar la căţele, poate periclita viaţa femelei, în timp ce, de cele mai multe ori, puiul moare.
Evaluarea clinică sistematică a femelelor gestante poate preveni aceste accidente, iar intervenţia chirurgicală la timp reprezintă tratamentul de elecţie al acestei afecţiuni.
Cea mai indicată soluţie terapeutică este reprezentată de ovariohisterectomie pentru a preveni recurenţa ulterioară a afecţiunii.
Bibliografie
Chauhan S.P., Martin J.N., Henrichs C.E., Morrison J.C., Magann E.F. (2003): Maternal and perinatal complications with uterine rupture in 142 075 patients who attempted vaginal birth after cesarean delivery: A review of the literature. American Journal of Obstetrics and Gynecology, 189, 408–417.
Davol, A., Pamela (2001): Canine Reproduction, Part 3. Medical Management of Complications Affecting Delivery (Whelping), 76 Mildred Avenue, Swansea, MA 02777-1620
Darvelid A.W., Linde-Forsberg C. (1994): Dystocia in the bitch: A retrospective study of 182 cases. Journal of Small Animal Practice, 35, 402–407.
Hajurka, J., Macak, V., Hura, V., Stavova L., Hajurka, R. (2005): Case Report, R. Vet. Med. – Czech, 50, (2): 85–88
Iepure, S. (2005): Patologia puerperiumului la căţea, Teză de doctorat, Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti.
Jackson P.G.G. (2004a): Postparturient problems in the dog and cat. In: Jackson P.G.G.: Handbook of Veterinary Obstetrics. 2nd ed. W.B. Saunders Company, Philadelphia. 233–237.
Jackson P.G.G. (2004b): Dystocia in the dog and cat. In: Jackson P.G.G.: Handbook of Veterinary Obstetrics. 2nd ed. W.B. Saunders Company, Philadelphia. 141–166.
Johnston S.D., Root Kustritz M.V., Olson P.N.S. (2001a): Canine parturition – Eutocia and Dystocia. In: Johnston S.D., Root Kustritz M.V., Olson P.N.S.: Canine and Feline Theriogenology. 1st ed. W.B. Saunders Company, Philadelphia. 785 pp.
Johnston S.D., Root Kustritz M.V., Olson P.N.S. (2001b): Canine pregnancy. In: Johnston S.D., Root Kustritz M.V., Olson P.N.S.: Canine and Feline Theriogenology. 1st ed. W.B. Saunders Company, Philadelphia. 67–104.
Ofir K., Sheiner E., Levy A., Katz M., Mazor M. (2003): Uterine rupture: Risk factors and pregnancy outcome. American Journal of Obstetrics and Gynecology, 189, 1042–1046.
Ofir K., Sheiner E., Levy A., Katz M., Mazor M. (2004): Uterine rupture: differences between a scarred and an unscarred uterus. American Journal of Obstetrics and Gynecology, 191, 425–429.
Stolla R., Dusi-Farber B., Stengel B., Schmid G., Braun J. (1999): Dystocia in the bitch: a retrospective study. Wiener Tierarztliche Monatsschrift, 86, 145–149.
