Retenţia urinară
(16.11.2011) Retenţia urinară reprezintă imposibilitatea de a elimina urina din vezica urinară cu toate că aceasta este plină şi se poate manifesta sub formă acută sau cronică.
Dr. Brânzea Andra-Oana, Crystal Vet&Pet
Retenţia urinară acută constă în imposibilitatea de a elimina urina, apare brusc fără a fi precedată de tulburări de urinare şi constituie o urgenţă medicală.
Retenţia urinară cronică, însă, se instalează lent, apare la indivizii care au un istoric medical cu probleme urinare şi se caracterizează prin golirea incompletă a vezicii urinare cu persistenţa senzaţiei de urinare a individului.
Mecanismul retenţiei urinare
Pentru a înţelege mecanismul prin care se realizează retenţia de urină în vezica urinară, trebuie să menţionăm căile pe care urina le parcurge de la momentul producerii ei şi până la eliminarea sa în mediul extern.
Urina este formată în interiorul rinichiului după care parcurge căile urinare superioare constituite din două uretere asemănătoare unor tuburi care pleacă de la rinichi şi se deschid în vezica urinară. Urina se acumulează în vezică şi este eliminată la exterior prin intermediul uretrei, care reprezintă căile urinare inferioare.
Ca urina sa fie reţinută şi să stagneze pe oricare dintre segmentele menţionate trebuie, fie să existe un obstacol care să împiedice eliminarea ei, fie musculatura vezicii urinare să nu aiba deloc puterea să se contracte ori să realizeze contracţii incomplete care, evident vor duce la golirea incompletă a acesteia.
Obstacolele care împiedică trecerea urinei sunt reprezentate de corpuri ce apar în interiorul lumenului căilor urinare precum: calculi (pietre), tumori ale componentelor căilor urinare, cicatrici ale mucoasei căilor urinare care sunt retractile şi nu în ultimul rând inflamaţii ale căilor urinare. Pot interveni deasemenea corpuri din exteriorul căilor urinare care, prin mărimea şi greutatea lor, compresează pe acestea împiedicând astfel trecerea urinei. Dintre acestea enumerăm: tumori ale organelor din cavitatea abdominală şi pelvină, inflamaţia unor organe din vecinătate precum prostata, fetusul la femelele gestante şi fecaloamele, fecale indurate care apar în cazurile grave de constipaţie.
Obstacolele pot interveni practic la oricare nivel pe traseul parcurs de urină până la exterior: uretere, vezică urinară sau uretră.
Dacă obstacolul blochează trecerea urinei la nivelul ureterelor (căilor urinare superioare) atunci, urina se va acumula în ureter şi în rinichiul care secretă continuu.
Hidronefroza
Acumularea urinei în interiorul bazinetului rinichiului se numeşte hidronefroză şi se manifestă prin mărirea rinichiului/rinichilor în volum, destinderea ţesuturilor rinichiului cu pierderea treptată a funcţionalităţii acestora (insuficienţă renală).
Datorită presiunii ureterele se pot rupe şi urina este eliminată în cavitatea abdominală. Ruperea ambelor uretere este o urgenţă medicală şi poate fi fatală dacă nu vă prezentaţi cu animalul în decurs de 2-3 zile la medicul veterinar.
Gâtul vezicii urinare este un alt punct unde calculii, tumorile şi cicatricile pot bloca (complet sau parţial) debitul urinar. Şi în acest caz se poate produce ruptura peretelui vezical datorită presiunii, cu aceleaşi consecinţe ca şi în cazul rupturii ureterelor.
Cel de-al treilea punct unde urina poate fi blocată este uretra. Blocarea acesteia se soldează cu aceleaşi complicaţii: acumularea de urină în rinichi (hidronefroză), insuficienţă renală, ruperea uretrei sau a ureterelor şi acumularea de urină în abdomen (uroabdomen).
O altă cauză a retenţiei urinare este lipsa totală a puterii de contracţie a vezicii urinare sau slăbirea acesteia, având ca urmarea golirea incompletă.
Lipsa tonusului muscular vezical poate fi congenitală sau poate fi indusă prin lezarea măduvei spinării sau a nervilor periferici. Aceste leziuni practic taie legătura între creier şi vezică făcând imposibilă transmiterea impulsurilor nervoase care dictau golirea vezicii. Leziunile apar cel mai frecvent în urma unor accidente, traumatisme ale craniului, coloanei vertebrale sau ale bazinului, infecţii ale măduvei sau ale creierului, după efectuarea unor anestezii epidurale, după fătari laborioase şi în diabet.
Scăderea tonusului vezical este datorat cel mai adesea unor inflamaţii ale tractului urinar din trecut sau orice iritaţie la acest nivel(calculi, cicatrici, sondaje vezicale) care au dus la urinări frecvente. Aceste urinări frecvente duc la slăbirea elasticităţii musculaturii vezicii până în punctul în care urina se acumulează pentru că vezica nu se poate contracta complet.
Medicaţia antidepresivă sau anxiolitică este o altă cauză deloc de neglijat a retenţiei urinare. Aceste medicamente sunt prescrise animalelor cu devieri de comportament (agresivitate, irascibilitate, ticuri precum linsul excesiv sau automutilarea) la care s-au eliminat toate cauzele care tradează o suferinţă clinică. Oprirea administrării acestor medicamente duce la dispariţia semnelor clinice de retenţie urinară.
Semnele pe care proprietarul le observă la un animal care prezintă retenţie urinară, oricare ar fi cauza şi mecanismul de producere, sunt legate mai ales de procesul de urinare şi sunt reprezentate de diverse modificări de comportament în ceea ce priveşte acest proces.
Există două situaţii: când animalul nu elimină deloc urină deoarece undeva la nivelul căilor urinare există un obstacol care blochează total trecerea urinei sau cea de-a doua situaţie când animalul urinează deoarece trecerea urinei nu este blocată total.
În prima situaţie proprietarul observă ca animalul nu poate urina, el adoptă poziţia dar nu elimină urină, este agitat şi vocalizează când încearcă să urineze, îşi pierde apetitul, este deshidratat, scade în greutate, prezintă sensibilitate abdominală la atingere, bea multă apă iar în unele cazuri animalul vomită.
În cea de-a doua situaţie, în funcţie de cauza care a provocat retenţia de urină, proprietarul observă fie că animalul urinează des şi în cantităţi reduse, simte nevoia constantă de a urina, adoptând poziţia des şi eliminând cantităţi mici, fie jetul de urină poate să fie slab, intermitent, întrerupt sau chiar sub formă de picături. Animalul prezintă eforturi şi vocalizează la urinare, în unele cazuri urina poate fi roşie (conţine sânge) iar în cele mai multe dintre cazuri animalul urinează în locuri nepermise. Şi în acest caz animalul îşi pierde apetitul, este deshidratat, scade în greutate, prezintă sensibilitate abdominală la atingere şi îşi toaletează excesiv zona genitală.
Este important să înţelegem că retenţia urinară nu este o boală în sine, ci este doar o modificare a procesului de micţiune (urinare) care apare în numeroase afecţiuni. Deşi retenţia urinară pare inofensivă pentru viaţa animalului, complexul de afecţiuni în care apare şi consecinţele ei nu sunt deloc de neglijat. De aceea proprietarii trebuie să îşi monitorizeze îndeaproape animalul şi la observarea oricăror semne menţionate mai sus să se prezinte la medicul veterinar pentru ajutor specializat.
